"Mille plateaux" şi "L'experience interieur" în lectura cvazişamanică

Nu vreau să fac o nouă exegeză, o nouă analiză filozofică a acestor două cărţi. Ele sunt luate la modul personal ca două mărturii ale unor căutări spirituale intime (mai mult sau mai puţin pentru fiecare dintre ele). De aceea, nu am pretenţia de a avea dreptate în ceea ce priveşte înţelesul lor, vreau doar să fiu sincer şi clar atunci când vorbesc despre ele.
Ele nu sunt nişte cărţi de căpătâi, decât în măsura în care ecoul lor, prin mine şi oricine altcineva, trezeşte solidaritatea faţă de strigătul lui Flavio în inima cât mai multor oameni, la un nivel cât mai intim şi personal. Prin apelul la aceste cărţi încerc să fac cât mai clară, accesibilă şi evidentă (la nivel spiritual, mai ales) solidaritatea faţă de culturile indigene (faţă de relaţia cu natura, faţă de natura însăşi). De aceea, simt nevoia de a da o primă caracterizare personală acestor cărţi. Voi începe cu "Mille plateaux".

Deleuze şi Guattari încearcă o analiză şi o critică a capitalismului şi a societăţii postindustriale. Ei se joacă cu elementele acestei culturii, iar prin reasamblarea lor la nivel teoretic încearcă să spargă, să scindeze sau să răstoarne caracteristicile sale esenţiale. Este un joc infinit în interiorul finit al masei elementelor culturale (şi socio-politico-economice) care construiesc societatea capiatlistă postindustrială. De aceea, orice element sau combinaţie care scindează din interior societatea capitalistă are tendinţa de a se opune în mod alternativ, complementar, ca pol opus al acestei paradigmei culturale. "Mille plateaux" este străbătută de o logică a complementarului, a elementelor duale. Există paradigma culturală capitalistă, iar tot ce este în afara acestei paradigme are tendinţa de a se opune în mod uniform şi echivoc paradigmei capitaliste. Nu se poate vorbi despre rhizom, orizontalitate, minor, plan de imanenţă, corp fără organe, molecular, etc., decât în măsura în care plecăm de la rădăcină, verticalitate, major, plan de dezvoltare, corp cu organe, molar, etc. Tot ceea ce este capitalist este întors pe dos, scindat, schizofrenizat plecând tocmai de la excesul pe care capitalismul postindustrial l-a adus fiecărui element ce-l conţine.
Deşi descrierea dimensiunii molecularului este valabilă pentru viziunea cvazişamanică, acest tip de logică a complementarului, acest dualism este depăşit. Între molar şi molecular nu există nici un fel de raport de egaliatate sau complementaritate. Pentru un cvazişaman, ca şi pentru un şaman, tot ceea ce există este molecular. Astfel, molecularul are o conotaţie ontologică categorică. Molarul nu este altceva decât o dispoziţie umană, nicidecum o realitate. Un citat din Bataille arată clar acest lucru: "De o manieră generală, orice element izolabil al universului, apare tot timpul ca susceptibil să intre în compoziţie într-un ansamblu care îl transcende.[...]Fiinţa este tot timpul un ansamblu de particule ale căror autonomii relative sunt totdeauna păstrate. Aceste două principii - compoziţia care transcende compozantele, autonomia relativă a compozantelor - regulează existenţa fiecărei "fiinţe". Din aceste două principii mai decurge un al treilea care reglementează condiţia umană. Opoziţia incertă a autonomiei faţă de transcendenţă pune fiinţa în poziţie glisantă: în acelaşi timp când se închide în autonomie, din această cauză chiar, fiecare fiinţă ipse vrea să devină totul transcendenţei." (pag.100-101). Molarul nu are nici un fel de substrat ontologic, el este doar simpla capacitate umană de a observa şi constata, dar niciodată de a fi şi cu atât mai mult de a cuceri compoziţia din care face parte. (În acest punct de diferenţă ontologică, înţelegerea mea părăseşte filozofia lui Deleuze şi se îndreaptă înspre fenomenologia genetică husserliană şi întreaga interpretare richiriană la acesta. Încă de la bun început, Marc Richir a arătat faptul că simulacrul ontologic este o iluzie constantă în interiorul înţelegerii . Iar prin conceptul de phantasia, în schimb, este depăşită logica duală a complementarităţii molarului şi molecularului). Molarul este marca disipoziţiei sau capacităţii de a fi spectator. Însă această marcă este definitorie pentru fiinţa umană. Definitorie, dar nu totală. În măsura în care omul se bizuie doar pe acestă capacitate el este ca şi pierdut.

Deleuze şi, alături de el, Guattari rămân la nivelul culturii filozofice logo-centrice în care conceptele şi buna aşezare în text a acestora reprezintă ţelul principal. Pentru Deleuze, nu există, la modul personal şi intim, scriind Mille plateaux şi alte cărţi, decât experienţa concretă a devenirii (cotidiene) la nivelul sensului, la nivelul molecular al sensului, devenirea-devenire sau cvazidevenirea, cum o voi numi de acum încolo. Deleuze glisează pe orizontală în toată masa culturală postindustrială a sensurilor disponibile.
Bataille în schimb, străbate acestă inerţie culturală (cotidiană), el ţinteşte direct înspre comunicare, înspre devenirea-imperceptibil, el se adanceste pe verticala, calatoreste in jos din mai mic in mai mic. Pe Bataille nu îl intereseză jocul minţii, el pune în joc întrega sa fiinţă în întrega sa cotidianitate personală, iar prin acest "amor fati" el depăşeşte aproape orice logo-centrism; scrierile lui nu conţin altceva decât intimitate şi sinceritate (spre deosebire de Deleuze unde sinceritatea şi intimitatea sunt doborâte de continua glisare în interiorul minţii şi al sensului). De aceea, Bataille propune, prin experienţa interioară o încercare (continuă) a spiritului. El caută modalităţi cotidiene (trăiri vii şi nu teoretizări cerebrale) să devină-molecular, -imperceptibil. Şi la o adică, Bataille găseşte acea cale, dar este o cale trunchiată, rătăcită; căci totul este perfect în încercarea lui, doar un singur lucru fundamental îi lipseşte, anume, conştientizarea importanţei naturii şi a evidenţei că "natura este cheia". Clălătoria înspre realiatatea extremă, dimensiunea comunicării, nu poate fi făcută decât urmând reperele vieţii şi ale lumii sale care este. (Aşa cum am precizat, universul se defineşte prin devenirea-ceva, în acest context, natura este dovada, exemplul sau mai degrabă mărturia, concretă a jocului acestei deveniri-ceva ce aparţine universului şi care ne priveşte direct pe noi, pe oameni).
Bataille însă, găseşte o scurtătură nefericită (tot din cauza unei inerţii culturale, cea a morţii lui D-zeu, a morţii omului, a morţii culturii, a sfârşitului). De fapt, este o scurtătură a omului orb care pică direct în prăpastie. Bataille spune că în interiorul culturii în care trăim, doar nimicnicia şi marginalitatea şi cultivarea emoţiilor spirituale extreme ne pot aduce aproape de comunicare, ne divizează, ne multiplică, ne fac pierduţi în imperceptibil. Însă comunicarea vibrează întodeauna prin elementele care conduc la ea. Iar dacă acea călătorie a fost trunchiată sau sărită, comunicarea va fi şi ea marcată de acea lipsă, respectiv de hăul fiinţei, de hăul vieţii, de moartea însăşi. De aceea, chiar dacă experienţa interioară rămâne calea principală a quasi-şamanismului şi calea oricărui tip de spiritualitatea efectivă, recentă, ea nu trebuie urmată ci reconstruită de fiecare dată, de fiecare dintre noi în funcţie de relaţia şi iubirea noastră faţă de natură.


PS: Am început să ascult de câteva zile învăţăturile lui Don Juan adunate din carţile lui Castaneda. Deşi vorbele atribuite acestui şaman au un ecou profund în sufletul meu îmi dau seama de iluzia si amagirea pe care ele o pot aduce spiritului nostru. Inca o data, nu ne putem asuma sau atribui spiritualitatea si practica samanica traditionala, acesta fiind modaliatetea specifica fiecarei culturi indigene in parte, de a construi si stabili o practica a experientei interioare. Trebuie noi insine sa ne construim experienta interioara in sinul cotidianitatii culturale in care traim, strapungind insa inertia culturala redundanta din rutina vietii, si amintindu-ne mereu ca natura nu trebuie distrusa, ca natura este o cheie a spiritului pe care nu trebuie sa o pierdem.