Redefining "quasi-shaman"

I saw yesterday on youtube the performance of 2 or 3 romanian artists on OTV about 2012. I don't care what was the real purpos of this project, but dispite some important week spots, I noticed a merely quasishamanic atitude at some point.

At the beginig of the show, one of them presented himself as a contemporary shaman and tried to induce a spiritual and magic context using this name. At the same time the nature of OTV, a really infamous television channel (in the sens of Deleuze saying: "L'homme infame est le Dasein") put some pressure on their acting in being infamous. And so, in this schizophrenic state some intimate ideas (ideas that the two men believed in and spoke about, perhaps, only privately) became the moment of truth. In all this you can not say for sure what was acting and what was disparate cry. But the fact that I think there was some (quasi-schzoid) cry about the change in the world, and that the name "shaman" appeared (also quasi-schizoidic) it took me back to Flavio's cry and my first post and the idea about quasi-shaman.

All this pushed me to redefine the term "quasishaman":
Definitely, you can not be shaman. But you always can be near, close to the SHAMAN. This is what quasi-shaman means, in the proximity of , in "the neighboring zones" ("les zones des voisinage", see Deleuze-Guattari "Mille Plateaux") of the SHAMAN. The SHAMAN is a human-life complex model, a spiritual, a social, a practical model that some of us find it being a good remedy to the crisis of our extremely toxic civilization.
And that's why a quasi-shaman will cry out loud...

this is "la part maudite"

What is happening now in the world is best described in La Part maudite of Bataille.
Either we self-destruct us, either our civilization will shift to an unrecognizable state...

carte esentiala

"The Beauty of the Primitive" de Andrei A. Znamenski prezinta aproprierea survenita in ultimi 250 de ani a termenului de saman si a intregului domeniu pe care acest cuvint il desemneaza. Cartea prezinta o cercetare stiintifica esentiala pentru oricine este interesat de samanism.
Pt mine ea reprezinta o sursa dar si o dovada implicita a complexitatii raportului pe care cultura noastra il are cu spiritualitatea indigena sau primitiva. Ea este instrumentul pe care il asteptam pt a trata in termenii filosofiei occidentale samanismul si raportul culturii occidentale cu acesta.

link la google books

you have to forget anarchism to actually make it happen
you have to forget many things to actually make them happen
this is a law of existence, the most consistent and the most "true" happening, realization or event comes with the praise of total unpredictability, non-intelligibility or inexpressibility.

you work against consciousness or with the non-savoire a la Bataille. This is what taoists or shamans say it is the undoing, I think...

vezi aici si aici

la final este pusa problema etotecturii

Ma vad la intersectia a doua tipuri de aproprieri ale culturii occidentale fata de samansim:
-una care este marcata de plantele halucinogene
-si alta care tematizeaza nebunia sau criza initiatica

prima isi are un ecou mai ales in samansimsul sud-american
cea de-a doua se rezuma la samnismul nord asiatic...

ma simt ca apartinind mai mult celei de-a doua

vizavi de postul precedent:

-nu consumul pseudo spiritual...
-ci urgenta existentiala a crizei civilizatiei... vezi aici

nu se poate asa ceva!!! taxa pt "Renaştere Spirituală"???

vezi aici

mentionez, de asemenea, studiile lui Aado Lintrop si textele sale on line, vezi aici

citind eliada (tehnicile arhaice ale extazului) am dat citeva searchuri pe wikipedia la citva nume de triburi sibriene, spre am face o imagine mai clara a geografiei si multiplicitatilor etnice ale samanismului siberian. am dat peste Shamanism_in_Siberia iar de acolo peste un articol excelent al lui Eugene Helimski despre shamanii nganasan vezi aici. Am gasit si situl acestui cercetator, impresionant cite materiale si mai ales cite on line! vezi aici

Quasi-şamanul din epoca post-industrială

A aparut Anti-Oedip (Capitalism si Schizofrenie I), vezi aici

nici o structură finala

În ultima vreme citesc cartea lui Eliade despre şamanism, care este foarte comprehensivă din punct de vedere academic. Însă o primă critică neesnţială pentru lucrarea în sine, dar care se aplică cred întregii opere a lui Eliade este, pe lingă obiectivismul steril şi neutralismul nonparticipativ specific abordarii academice[, lipsit de insemnătatea implicării emoţionale a celui ce se raportează cumva la şamanism sau la orice fenomen], este perspectiva universalistă, dominantă, verticală, ierarhică şi molară a lui Eliade. Fiecare fenomen magico-religios investgat este decupat descris nu după propria magnitudine ci în funcţie de magnitudinea demersului însuşi dezvoltat de Eliade în efortul său asiduu de dezvolta disciplina umanista a istoriei religiilor. Termenii şi ideile pe care le foloseşte Eliade descriu prea precis şi referenţial fenomenul şamanic. De exmplu, lumea de jos nu trebuie neapărat numită Infern aşa cum nici influenţele din marile religii, cu precădere cele din indi şi iran tibet nu sunt mai esenţiale decît importanţa specificităţii raportului pe care samanul o are cu natura şi despre care eliade nu insistă prea mult. Totuşi fiind o lucrare de referinţă din literatura de specilaitate cartea
in incercarea mea de a stabili o orientare si o structura pentru cartea pe care incerc sa o scriu am dat peste acest articol: http://www.realitysandwich.com/shamanism_anarchy_and_end_world

tulburat de cautarile mele de a gasi o structura finala la cartea pe care tot incerc sa o scriu, ba chiar tulburat de gândul la cit de potrivită ar fi scrierea unei carţii

structura finala nu e finala, textul e permanent in sine, e o finalitate in sine, e o formă, o structura finală, gândul nu. stocarea informaţiei pe un suport permanent prin niste semne grafice e in sine o experienţă care nu are legătură cu gânditorul. acesta este singur cu el însuşi, textul scris este un efort în plus care îl stinghereşte pe ginditor şi îi alterează gîndurile într-un mod impropriu exprimări dar prorpiu reflecţiei ginditorului în el însuşi. exprimarea gînditorului nu este la modul trecut ci doar la prezent, textul îi este doar un continuu efor de rememorare a faptului că ele este un gînditor care a gîndit şi care poate ar gîndi altundeva şi acum sungur şi mut... cititorul deţinătorul de informţie nu face altceva decât să constate un timp trecut al unui efort de autoreflecţie, cititorul nu e atât de valoros decât dacă gândul său părăseşte singur informaţia ce o deţine pentru elementul său prorpiu căci niciodată nu va reflecta informaţia ci va reflecta efortul gândirii. reflectia este exprimarea trecutului

Downward Shamanism

Nita mi-a luat saptamina trecuta de la biblioteca Mario Mercier "Samani si samanism" peste care m-am uitat zilele astea fugitiv. Mercier merge pe o idee specifica spiritului francez, anume de a cerceta un fenomen dupa specificul originii sale; desi n-am gasit deocamdata explicit motivata acesta maniera in carte.
Stiam de mult de dezbaterea academica asupra utilizarii termenului de "saman/samanism" si asupra ariei lui de aplicabilitate, acum inclin sa cred ca de fapt plecind de la aceasta problema si luind in considerare explozia occidentala a practitionarilor de samamnism si a micului negot pe care acesta practica o presupune, plus life-stylul samanic inerent, se poate face o analiza genetica revelatoare a fenomenului aproprierii samanismului si a neo-samanismului in cultura nostra.
Navigind pe internet esti bombardat de initiativa si practitionarismul samanic si neo-samanic. Numai sa incerci serviciul Google Alerts pentru "samanism" sau "saman" si este de ajuns. Tipic pentru cultura occidentala - tendinta de a verticaliza lucrurile care tin de spirit. Tot acest amalgam de mediatizare pseudo-publicitara, integrare in specificul economic occidental si fetisizarea stilului samanic, convin unei atitudini de prea marire si ridicare la valente exterioare a fenomenului "samanismului" indigen de propria noastra intelegere si acceptare. Lucrurile sunt luate de jos in sus.
Citind Mercier mi-am intarit critica vizavi de aceasta atitudine. Nu numai ca trebuie mers de sus in jos, adica excluderea oricarei integrari culturale a samanismului si apoi rezumarea la fenomenul originar ce a dat nastere cuvintului si interesului fata de spiritualitatea arhaica, anume samanmismul siberian, dar totodata trebuie sa reinterogezi mereu cit de jos este josul la care ai ajuns.
Este cadrul in care noi functionam pe masura aproprierii fenomenului samanic, este lumea in care traim spirituala indeajuns cit sa intelegm spiritualitatea arhaica sau poate ca insasi problema spiritualitaii contemporane ne izbeste invizibil cu fiecare ocazie?...

structura finala:

-regasirea credintelor si obiceiurilor stravechi;
-zadarnicia umana sau simulacrul ontologic;
-experienta interioara;
-o metoda de a studia filosofia;
-o metoda de a studia natura;
-etotectura;
-cosmografia quasisamanica.

This is very important: keeping in mind the cultural differences.

There are many ways our western culture figured out the mineral-plant-animal-man talking. One of this is Deleuze and Guattari's "animal-becaming" in Mille Plateaux.

I first read about "becoming" and "comunication" in Mille Plateaux and Inner Experience, I didn't know much about amerindian shamans. Back than, it made perfect sense IN THEORY with little evidence from PRACTICE or at least very confussing evidence. But after hearing Terence Mckenna's hallucinogens expiriences and advocacy, after finding out and reading about very similar "becomings" and "comunications" to indigenous people, I realised that Deleuze and Bataille were somekind of shamans. They couldn't write about "becoming" and "comunication" if there wasn't SOME extraordinary expiriences in their life (or at least some close understanding -I mean empathic and affective understanding- about this extraordinarity); this expiriences were similar to that of the indigienous peaple, shamanic expiriences that are so well described by concepts like "becoming" and "comunication".

Having a strong developed cartesian conscious, I realised that I also must have some expiriences or close understanding of this expiriences, while I was able to understand all that concepts and theory and also feel so close to indignous shamanic testimonies. And it is now perfectly clear to me that all the peaple in the world have SOMETHING inside them wich can drive them to "comunicate" with plants and minerals, to "become" animals and to "become" invisible to "see" at a molecular level.

Please, do keep in minde that all our cultural values and artefacts can hold as much shamanism as any other indigenous value and artefact. Don't copy shamans, be like shamans; don't creat new models, just be creative with the models that we have already.

Don't participate to the growth of the Dominator (super-)culture as it spreads more and more it's domination.

lumea contemporană: totul este ca un mare puzzle greu de cuprins cu privirea şi care, reconstruit, reflectă situaţia în care ne aflăm de a redescoperi un anumit tip de spiritualitate ce vine fără drept de apel să ne aşeze în mijlocul a ceva ce este mai familiar decât tot ceea ce ne este deja familiar şi care este ca o întoarcere finală acasă...

vad şi simt din ce în ce mai mult acest puzzle: în mijlocul vieţii pulsând, ca nişte copii, fără bani, fără prea mult self-estime, fără ideologie, fără autoritate, fără să ne aşteptăm măcar - o întâlnire cu frăgezimea vieţii noastre.

again, relocating myself

I'm always trying to find my place. Not because I'm lost, unsure or confused, but because of what the inner experience suppose, a constant realisation and recall of the existential and ontological dislocation that our simple life and being is (a factual reality, just a throw-in-the-world, as Heidegger puts it).

no passion - no action

Ma simt cam mihnit si trist. Aseara m-am intilnit cu citiva prieteni ai unui prieten, invitat fiind sa prezint ceva din ceea ce ma preocupa. Am ajuns sa povestesc despre samanism, si sa fiu, vrind ne vrind, un avocat al samanismului. Insa in momentul in care am motivat acest advocacy prin reactia directa la problemele sociale, culturale si de mediu datorate precaritatii in care se afla lumea occidentala, oamenii prezenti s-au eschivat. Mi-au dat de inteles ca sint departe de ei toate aceste lucruri, si ca ce i-ar interesa pe ei ar fi partea exotica din samanism sau eventual partea exotica din a gindi si a filosofa. Subit, am remarcat ca fara pasiunea si empatia activista pe care speram sa le-o insflu celorlalti, tot demersul meu era sterp, sec.
Pentru mine, cam tot ceea ce fac vine din considerente civice si sociale, motivatia mea este una activista chiar daca cautarea si finalitatea este una spirituala, iar unealta principala in acesta cautare este filosofia. Fara imboldul si energia activista cautarea mea nu ar mai avea nici un farmec...

OK! My mind is philosphic, but my soul and passion are pretty activists and I want to be filled by nature's vital energies...

I got this clear idea last night that I couldn't jump right into shamanic practice and then go to my job, surf the net, do small talk and just live my life in the consumerist society; I feel like this isn't a sincere and meaningful way of living.
I don't want to offend no one, but I think we are far away of what indigenous people feel and understand. In a way, all modern humans are stuck into their cultural and social condition. More than this, we have a so complex and perverse cultural condition that I, personally, just can not say "let's get back to shamanism", to the primitivism that every aspect of our culture hates it...

I think that shamanism must be done CAREFULLY, not because of angry spirits, but because of our twisted cultural programming through which we process everything. Carefully means that we have to INTEGRATE the animistic and magic believes of shamanism into most of our cultural aspects that define us. We must link them at the meaning level of our being. Before I do shamanic practice I want to demanstrate that there is magic around my desk, in the computer and when we talk about the weather, and this must be done in proper words and with relevant meanings.
I've studied philosophy and I made it my profession, I certainly see most of the things through this more or less permanent cultural and social condition; so, for me, the proper words and the relevant meanings that instruct me about shamanism must resonate with my philosophic background and with philosophy in general, as it is in the schools and in our modern lives.

All of my efforts here are part of this philosophical and theoretical integration of psychedelia, shamanism, magic, etc.

Doar ce am vizitat seiturile lui Ross Heaven si Howard G. Charing si am simtit din nou ecoul chemarii lui Flavio. Apoi, vazind ca exista o "consistenta" a acestei chemari pe care nu am banuit-o pina acum, am dat un search google la "shamanis" si am gasit http://www.shamanicteachers.com/welcome/welcomeromanian.html. Sint uimit de faptul ca e tradus si in romaneste si ca poate exista invatatori si in Romania :)...

Am privit shamnismul prin prisma contraculturii psichedelice, a gindirii lui Mckenna in deosebi. Nu am banuit ca shamanismul ar putea fi o credinta si o practica vie in lumea occidentala. Incep sa ma simt atras si de aceeasta parte a problemei, cu toate ca am anumite rezerve visavis de simulacrul ontologic pe care notiunea de samanism si practica ca atare o dezvolta vrind-ne-vrind in mintea si sufletul nostru.

(Imi dau seama ca exista de fapt cel putin 2 nivele ale simulacrului ontologic: anume unul estetic sau adus de interesul prin el insusi, de placerea prin esa insasi - asa cum ar aparea in cultura psihedelica de exemuplu, si unul etic sau practic, adus de modul in care este folosit, uzat lucrul, gindul sau fapta cu pricina - un exemplu cum asa cum am declarat deja ar fi coreshamanismul...)

---------------------------

I've just saw the websites of Ross Heaven and Howard G. Charing, and I've felt again the echo of Flavio's calling. There's a real deal going on with this type of calling among a lot of people, I've never imagine it could be so "heavy"; so, I've googled about it and found this http://www.shamanicteachers.com/welcome.html. I'm amazed that this is also translated in romanian and I presume that there may be some shaman instructors in Romania :)...

I've always looked shamanism through psychedelic counter-culture glasses, mostly through Mckenna's eyes and thoughts. I've never belived that shamanism could be a faith and a practice in the West. I begin to feel more and more attracted by this side of the issue, 'though I have some reserves concerning the ontological simulacrum of the notion of shamanism and the usage and the practice of what shamanism means to Europeans and westerners.

(I think there are at least two kinds of ontological simulacrum: one is related to aesthetics and to the shamanic study itself and the pleasure itself produced inside us - as it is in the psychedelic culture, for instance; and one that is related to practice and the ethic of how shamanic knowledge is used by the soul and it is reflected by the facts - an example as I already wrote is the coreshamanism...)

Ieri am trecut pe la librarie din intimplare si am gasit "Shaman - Spiritul plantelor (Căile străvechi de vindecare a sufletului) de Ross Heaven & Howard G. Charing. Nu cunosc autorii, insa mi-a dat un feeling revigorant (cautam mai de demult ceva asemanator) si, uitându-ma mai atent, am vazut ca introducerea era facuta de Pablo Amaringo, apoi am gasit si un citat de T. Mckenna. Am cumparat-o, iar seara tirziu am inceput sa ii citesc primele pagini. Am fost lovit de asemanarea mesajului de la sfirsitul introducerii lui P. Amaringo cu strigatul lui Flavio din finalul filmului "The Shamans of the Amazon": "Eu ,Pablo, spun tuturor celor ce traiesc in Amazonia si in celalalte paduri ale lumii ca trebuie sa iubeasca plantele pamintului lor si tot ce se afla acolo!". (Textele celor 2 autori se fac patrunse de aceasta chemare, cred ca ele sunt niste marturii valoroase ale atitudinii cvazisamanice. Urmeaza sa ma dumiresc mai bine citindu-le...)

Oricum ideea esta ca s-a trezit din nou imboldul de a-mi oglindi cumva cautarile.

Intradevar exista o teorie sau o filosofie dupa care ma ghidez si pe care o dezvolt insa nu prea se potriveste cu gindul de a urmarii constructia unui proiect intelectual, de a ma absorbi munci de a o redacta intr-un limbaj exegetic; deoarece, in acelasi timp cred in altceva mai mult decit in proprietatea intelectuala occidentala sau in modelul intelectualului modern, considerind ca de fapt toate cautarile si teoriile mele tin de o intelepciune ce depaseste propria-mi persoana si care vibreaza in sufletul si mintea oricarui om. Vreau sa disipez tot ceea ce ma incearca si ma formeaza, cautarile si asertiuniile mele personale, vreau sa fiu cuprins de aceasta intelepciune si ea sa se perpetueze prin gindurile mele, nu vreau sa o prind, sa o bat in cuie si sa arat cu degetul spre ea, cit pot, prin ceea ce fac si spun las sa se oglindeasca gindurile si credinta mea ca si cum as scrie o carte.

Lupta impotriva curentului inertial a ceea ce trebuie sa faci...

Citeva note despre concretetea lumii:

- ontotectura este materia in general, fara o forma determinanta, corpul fara organe, molecularul in el insusi, dus la extrem, "l'extrem du posible" in sensibil, in concret, cum zice Bataille, intensitatea experientei interioare... La acest nivel, cum am zis, se petrece comunicarea intre fiinte.
- spatiul este primul invelisi, primul strat, prima etotectura sau substratul ei. Prin spatiu nu inteleg ceva aprioric ca in kantianism ci experienta aposteriori prin excelenta a spatiului extraterestru, a universului in general, cu alte cuvinte pur fenomenal vorbind si nicidecum transcedental (exemplu este empatia aprehensiva a cerului instelat, este "spatiul" din science-fiction).
- natura este invelisul nostru, natura noastra, etotectura prin excelenta. Natura este, cantitativ dar si calitativ vorbind, o exacerbare a ceea ce se intimpla in spatiu extraterestru, este o exacerbare a contactului dintre elemente, a coabitarii, a mediumului, a ecosistemului, biotopului.
- infrastructura materiala a civilizatiei umane este un suprastrat al etotecturii si care este acelasi lucru cu ceea ce numim referitor la grafica computerizata "realiatate virtuala", cu alte cuvinte intreaga suprafata a contactului si habitudinii interumane. Acest suprastrat are tendinta de a se concretiza la nivel nonmaterial, deci de a fi de un ordin nonotologic, pur tautologic (adica perpetua repetare a lui "eu sint" sau "constiinta mea este").

Ontotectura este o pereche de blugi proaspat spalati sau la prima purtare; este bitumul sau betonul proaspat turnat; unghiile proaspat taiate si aranjate...
Etotectura este perechea de blugi purtati si uzati; este asfaltul tocit; unghiile mari si nearanjate...

Ontotectura este la nivelul la care ceva se transforma orbeste in altceva, este devenirea invizibila, imperceptibila, nonvisuala, chimicul, biologicul in infinitul mic si dus la extrem; crearea si spalarea blugilor (la nivel molecular, evenimetele care se petrecla nivelul infinitului mic); este prospetimea florilor, ca atacul din sonoritatea unui sunet.
Etotectura este la nivelul contactului direct dintre elementele materiale, este continua vizibilitate a acestui contact; pelicula potecii batatorite de pasi, pelicula pietrelor de munte cioplite de alte pietre, de apa si de vint; este coaja crestata a copacilor, ca decayul din sonoritatea unui sunet.

etotectura este doar privirea ontotecturii, urmarirea ei, contactul in interiorul ei.

Platforma "true enough" este o platforma teoretica (teoretic in sensul exprimat in postul precedent) de studiu liber. In cadrul acestei platforme orice sursa de studiu este o marturie. Studiul individual insusi pune accentul pe experienta interioara. De aceea, exactitatea intelegerii si sensul unei formari de specialitate sunt lasate de-o parte. In actul aprehensiv si reflexiv de studiu, accentul cade pe impresiile relative lasate de marturiile intilnite in experienta interioara a fiecaruia. Astfel sustinerea oricarei ideii se va prezenta ca o insiruire de marturi directe care sunt relevante ecoului acestei idei in propria experienta interioara.

Propriul meu studiu "true enough":
a. experienta interioara e punctul de plecare;
b. comunitatea experientei interioare ofera marturii ale diferitelor ideii;
c. intelegerea lor presupune ecoul sau trezirea lor in propria experienta interioara;
d. exprimarea lor in functie de inlantuirea de ocazii si marturii care culmineaza cu descoperirea lor.

Straturile realităţii

Empatia noastră se leagă de modul de a fi al şamanului. Sîntem empatici cu maniera în care samanul se relaţionează la lume. Deşi putem descrie în termeni hiperteoretici acestă relaţionare (vezi Deleuze-Guattari) a şamanului, a vrăjitorului, nu acesta este empatia despre care vorbesc. Nu în măsura în care ne arătăm că am stăpânit (la nivelul înţelegerii) felul de a fi al şamanului sîntem empatici, ci în măsura în care arătăm că suntem depăşiţi de situaţie şi contaminaţi în încercarea noastră de înţelegere a felului de a fi al şamanului. Acestă scurtcircuitare (de obicei necontrolabilă) emoţională şi cognitivă ne pune pe un picior de egalitate cu modul de a fi al samanului (deşi capacitatea noastră de autocontrol şi rezistenţă nu poate fi comparată în acest moment cu cea a şamanului). De aceea, acele descrieri teoretice care sunt un ecou al scurtcircuitării stării de perplexitate emoţională şi cognitivă prin evidenţierea şi folosirea raportului de egalitate cu felul de a fi samanic sunt nişte dovezi directe ale precedentului şi identificării atitudinii cvazişamanice. Ele nu sunt doar dovezi ale intensităţii la care poate ajunge empatia faţă de felul de a fi al şamanului ci prin intermediul lor poate fi legitimată ceea ce am numit prin quasişaman.
Interesul meu se opreşte aici: în a arată, nu doar că fiecare descriere teoretică şi mărturie a scurtcircuitării/empatie este o devenire quasişamanică, ci că există realmente o devenire quasi şamanică (dar nu mimesis şamanic) şi în consecinţă o quasipractică a acestei deveniri. Voi revenii ulterior asupra sensului acestei identificări şi a sensului acesteu quasipractici.

În cele ce urmează vreau să vorbesc despre lucrul care ne impresionează la şaman şi care nu se identifică, pentru mine, cu puterea sau calităţiile exceptionale pe care le are, ci cu filtrul prin care acesta vede realitatea.

Realitatea este un cuvânt cu o semnificaţie largă care desemnează lumea în care trăim, lume alcătuită dintr-o serie de lucruri pe care le percepem, le aprehendăm şi de care putem dispune. Această raportăre la lucruri se bazează pe faptul că ele au consistenţă. Tot ce este consistent, persistent este real, iar numele pe care l-am dat acestei calitaţi a lucrurilor este materia. Aşa putem spune: consistenţa lucrurilor se datoreză materiei. Aşadar primul lucru pe care îl putem spune despre realitate este că lucrurile întâlnite sunt materiale. Materia o definim, uman, psihologic, prin contactul direct, ea este în termeni filozofici imanenţa însăşi. Asta înseamnă că trăirea continuă şi intensă a acestui contact direct este dovada materialităţii noastre. Corpul nostru este un element material alături de celelalte elemente şi unităţi materiale care se găsesc în lume, care ne permite acest contact direct. Realitatea însemnă atunci relevarea naturii lucrurilor şi a noastră înşine.
Însă există un lucru mai puţin evident în înţelesul „realităţii”. Spunem „realitate” doar pentru că suntem conştienţi. Doar pentru că avem conştiinţă, lumea în care trăim este reală, este realitatea, altfel ea doar ar fi pur şi simplu lume. Acest înţeles este ascuns în chiar actul conştientizării: realitatea este pentru că este obiectul conştiinţei, lumea este pentru că este materială. Ce este atunci conştiinţa? Când percepem un lucru îl percepem prin intermediul „calităţilor secundare” (determinările acelui contact direct de care vorbeam şi pe care metafizicienii occidentali le-au numit astfel). Însă la acest nivel nu avem încă realitate. Abia în momentul în care contactul direct cu materia este dublat de o altă relaţie care se roportează la contactul însuşi, nu la materie. Conştient eşti atunci când eşti conştient de un lucru, de materie, fie ea chiar materialitatea propriului corp, eşti conştient când şti că percepi acel lucru nu doar îl percepi. Cu alte cuvinte, atunci când tu te delimitezi pe tine de actul relaţionării directe, imanente şi te vezi pe tine relaţionîndu-te cu un elemnt material. Astfel realitatea conţine cel puţin un element (care eşti cel puţin tu) care nu se confundă cu materialitatea, respectiv conştiinţa.
In acest context putem extrapola acestă concluzie şi să spunem că nu avem nici un contra argument puternic prin care să susţinem că fiecare lucru material (al lumi) în parte nu are propria lui conştiinţă sau carcteristică nonmaterială de ordinul conştiinţei. Lucru care pentru lumea arhaică nu căpăta nici o îndoială.
Şamanul spune că fiecare lucru material este dublat în realitate de ceva de ordinul conştiinţei. Însă rămânînd în acestă perspectivă nu se poate vorbi despre identitate, despre ipse, despre sine însuşi. Omul nu se poate identifica cu prea mulţi termeni definitorii de restul lucrurilor. El nu este mai mult decît celelalte lucruri. El nu este conştient decât o dată. Însă s-a întâmplat să fim conştienţi mai mult decât o dată. Pe lângă relaţia directă cu lucrurile şi relaţionarea transmaterială la această relaţionare materială, a apărut o altă relaţie la deja constituita relaţionare la relaţia cu materia, la conştiinţă. Astfel a luat naştere teoria sau relaţionarea la conştiinţă. Omul teoretic sălăşluieşte într-o continuă relaţionare a relaţionărilor. Relaţionarea primordială cu materia, ppierzîndu-şi astfel predominanţa şi prioritatea.
Prin intermediul dispoziţiei teoretice omul se poate autocentra pe sine însuşi, el se poate identifica, defini şi autonomiza. Tragic sau nu omul va vedea lucrurile de acum încolo nu din perspectiva relaţiei primare cu materia, ci prin intermediul ideii înseşi de relaţionare. De acum încolo lucrurile vor fi mai întăi definite şi abia apoi o relaţie circumscrisă definiţiei poate avea loc la nivel material. Lucrurile devin obiecte, iar singurul lucru cu adevărat conştient (pentru că este conştient că este conştient) este numit subiect şi este omul. De aici încolo avem istorie şi progres, sîntem nişte cuceritori...

Revenim însă la lumea şamanului sau mai exact la caracteristica ei. Cum anume se intrevede lumea în care fiecare lucru are acelaşi tip de conştiinţă ca cea umană respectiv...
Avem lucrurile materiale, materia si acea parte nonmateriala a realitatii care crează realiateta, conştiinţa, adica acel aici şi acum imanent al contactului cu materialitatea. Fiecare lucru este determinat de aiciul şi acumul conactului cu celelalte lucruri, există un strat al acestui moment al acestei clipe, eveniment, care se adună neîncetat în fiinţa fiecărui lucru şi pe supra-faţa lui; acest strat informaţional dar totodata evenimenţial poate fi numit etotectură în comparaţie cu materia care este o ontotectură. Astfel şamanul urmareşte doar aceste etotecturi, aceste coji infirmaţionale ale fiecărui lucru care vorbesc direct din interiorul lucrului.
Realiatatea, acest aici şi acum informaţional şi evenimenţial este cuprins de diverse straturi etotecturale: cel al nostru, al teoriei, cel al naturii şi cel al spaţiului în general. Abia strabatînd aceste straturi, se poate ajunge la o „manipulre” a ontotecturii, a materiei: vrăjitoria, magia...
Realiatatea asa cum este ea, ca si comunicare batailleană este punctul 0, urmează apoi realiatatea de ordinul 1 care este spaţiul (care este la întretăierea dintre ontotectură, lucrul în sine kantian, şi etotectură sau primul înveliş etotectural al realităţii, şi la nivelul la care se poate vorbi de comunicarea batailleană), apoi realitatea de ordinul 2 care e natura (etotectura sau conştiinţa etotecturii), iar ceea ce ne priveşte pe noi, realitatea de ordinul 3 sau auto(eto)tectura, care este Istoria, cultura, civilizaţia moderna (întreaga infrastructură civilizaţională ca realitate virtuală, arhitectură, tehnologie, limbaj, ştiinţă).
Călătoria quasişamanică (sau precipitarea ontologică) pleaca de la nivelul 3, pe cind şamanul pleacă de la nivelul 2; diferenţa de nivel este una de calitate nu de cantitate; ideea este că civilizaţia umană modernă este marcată de autofeedback, de simulacrul ontologic, iar primul lucru pe care quasişamanul trebuie să-l facă este să reinterpreteze şi să aducă infrastructura civilizaţională, simulacrală, de autofeedback, de autonomizare absolută, pur informaţională, nonmaterială, în sensul ei propriu de etotectură, de natură a lucrurilor provenită de la lucruri, şi nu de definiţie şi clasificare teoretică specifică inteligenţei umane.
Lucrul de la care plecăm şi, cel mai important de la care am plecat, în constituirea realităţii, adică a mediului în care totul este o conştiinţă sau ceva de ordinul conştiinţei, a fost natura şi întreaga sa infrastructură şi habitus informaţionale şi evenimenţiale, respectiv etotectura. Ea este singura mărturia pentru noi şi în noi a stratului pe care îmbracă ontotectura, materia.

Cât de departe sîntem noi de realiatate?
- ontotectura, pe baza căreia poate avea loc comunicarea (şi orice altceva :));
- gradul 0 al realităţii - comunicarea;
- gradul 1 al realităţii - spaţiul sau învelişiul ontotecturii;
- gradul 2 al realităţii - natura sau mărturia învelişiului, etotectura;
- gradul 3 al realităţii - virtualul şi cyberspaţiul sau învelişul de sine statator.

Aşa cum am spus, noi scurtcircuităm întreaga noastră educaţie, cultură şi cunoaştere (specifică lumii noastre, lumii „civilizate”), pentru a empatiza cu lumea şamanului.
Găselniţa propusă prin termenul de „quasişaman”, constă în evidenţierea şi analizarea faptului că respectiva scurtcircuitare, urmată de empatia inerentă, nu sunt doar spontane, mute şi subiective, consecinţe specifice contactului cu lumea şamanului, ci că acest tip de dispoziţie e deja in noi şi în propria noastră cultura. Suntem noi înşine ca („quasi”) nişte şamani tocmai prin procesul pe care îl presupune acestă scurtcircuitare, sau mai bine spus autoscurtcircuitare. Deci suntem descendenţi direcţi ai şamanilor şi egali cu ei.
Interesul meu se opreşte aici: în a arată, nu doar că fiecare descriere teoretică şi mărturie a scurtcircuitării/empatie este o devenire quasişamanică, ci că există realmente o devenire quasi şamanică (dar nu mimesis şamanic) şi în consecinţă o quasipractică a acestei deveniri. Voi revenii ulterior asupra sensului acestei identificări şi a sensului acestei quasipractici.

Abordarea mea are un caracter teoretic, însă scopul final este acela de a contribui la cultura psihedelica (psihedelicul din cultura pop la un nivel grassroots, activist chiar), şi, mai ales, la spiritualitatea vremii în care trăim. Voi încerca, prin intermediul unor instrumente teoretice să identific şi să definesc o anumită dispoziţie generală (a conştiinţei) pe care o voi numi de acum încolo dispoziţie quasişamanică. Principala mărturie şi exemplu al acestei dispoziţii este experienţa interioară descrisă de Bataille în eseul cu acelşi nume, însă filtrată de perspectivele spirituale emanate de mişcarea psihedelică contemporană. Prin intermediul fenomenologiei genetice voi încerca să analizez şi să descriu trăsăturile esenţiale ale dispoziţiei quasişamanice, iar prin intermediul bogăţiei conceptuale brute deleuziene şi a manierei de creaţie conceptuală specifice, voi încerca să construiesc un limbaj teoretic şi quasi teoretic al acestei experienţe şi dispoziţii. Cred că partea originală din această întreprindere este analiza fenomenologică a experienţelor psihedelice ori empatice lumii psihedelice şi şamanice. (Aceasta ar fi contribuţia mea teoretică la cultura psihedelică, o abordare fenomenologică a psihedelicului.)

Totusi intregul travaliu teoretic este deposedat de orice valoare in sine. Prin platforma "indeajuns de filosofic" vreau sa construiesc o maniera de manipulare a filosofiei care sa ramina in granitele intelegerii extracomune, quasistiintifice si quasiteoretica, nespecifica, nesupusa unor reguli de autorizare, neinitiata, amatoreasca, caracteristica tipului de cultura pop regasita online.

Platforma "indeajuns de filosofic" se vrea a fi o platforma online de studiu filozofic care urmeaza niste reguli nonexegetice si nonlogocentric. Scopul acestei platforme este acela de a dezvolta o maniera de intelegere a filozofiei si intelepciunii europene in general la un nivel nonacademic, tinind cont de experienta personala si directa cu evenimentele, mediumul si sursele prin care fiecare dintre noi ia contact cu filozofia si intelepciunea europeana.
Principiile de baza ale acestei reguli sunt:
1. Intelegerea oricarei idei filosofice este indeajuns de buna in masura in care ea trezeste o cautare proprie vie care isi e autosuficienta si continuaa si nu este cautata exactitatea ei si corespondenta ei cu traditia filozofica (aceasta este un interes secundar in comparatie cu empatia si cautarea interioara)
2. Orice exprimare a intelegerii capatate nu este logocentrica, adica nu se inscrie intr-un tip de discurs argumentativ in care folosirea tehnica a limbii joaca un rol esential (conceptualism). In incercarea de a exprima o intelegere filosofica, intervin elemnte nondiscursive (precum marturii multimedia, etc.) plus, orice element inerent acestei exprimarii are statutl de marturie si are valoare de enunt foucauldian.

Odata asumata acesta platforma de lucru, ceea ce va ramine util in travaliul meu sper sa fie un continuu motiv de scurtcircuitare si empatie specifice dispozitiei quasi shamanice si, concret vorbind, un motiv de nastere si intensificare a fiecarei experiente interioare personala.

"Mille plateaux" şi "L'experience interieur" în lectura cvazişamanică

Nu vreau să fac o nouă exegeză, o nouă analiză filozofică a acestor două cărţi. Ele sunt luate la modul personal ca două mărturii ale unor căutări spirituale intime (mai mult sau mai puţin pentru fiecare dintre ele). De aceea, nu am pretenţia de a avea dreptate în ceea ce priveşte înţelesul lor, vreau doar să fiu sincer şi clar atunci când vorbesc despre ele.
Ele nu sunt nişte cărţi de căpătâi, decât în măsura în care ecoul lor, prin mine şi oricine altcineva, trezeşte solidaritatea faţă de strigătul lui Flavio în inima cât mai multor oameni, la un nivel cât mai intim şi personal. Prin apelul la aceste cărţi încerc să fac cât mai clară, accesibilă şi evidentă (la nivel spiritual, mai ales) solidaritatea faţă de culturile indigene (faţă de relaţia cu natura, faţă de natura însăşi). De aceea, simt nevoia de a da o primă caracterizare personală acestor cărţi. Voi începe cu "Mille plateaux".

Deleuze şi Guattari încearcă o analiză şi o critică a capitalismului şi a societăţii postindustriale. Ei se joacă cu elementele acestei culturii, iar prin reasamblarea lor la nivel teoretic încearcă să spargă, să scindeze sau să răstoarne caracteristicile sale esenţiale. Este un joc infinit în interiorul finit al masei elementelor culturale (şi socio-politico-economice) care construiesc societatea capiatlistă postindustrială. De aceea, orice element sau combinaţie care scindează din interior societatea capitalistă are tendinţa de a se opune în mod alternativ, complementar, ca pol opus al acestei paradigmei culturale. "Mille plateaux" este străbătută de o logică a complementarului, a elementelor duale. Există paradigma culturală capitalistă, iar tot ce este în afara acestei paradigme are tendinţa de a se opune în mod uniform şi echivoc paradigmei capitaliste. Nu se poate vorbi despre rhizom, orizontalitate, minor, plan de imanenţă, corp fără organe, molecular, etc., decât în măsura în care plecăm de la rădăcină, verticalitate, major, plan de dezvoltare, corp cu organe, molar, etc. Tot ceea ce este capitalist este întors pe dos, scindat, schizofrenizat plecând tocmai de la excesul pe care capitalismul postindustrial l-a adus fiecărui element ce-l conţine.
Deşi descrierea dimensiunii molecularului este valabilă pentru viziunea cvazişamanică, acest tip de logică a complementarului, acest dualism este depăşit. Între molar şi molecular nu există nici un fel de raport de egaliatate sau complementaritate. Pentru un cvazişaman, ca şi pentru un şaman, tot ceea ce există este molecular. Astfel, molecularul are o conotaţie ontologică categorică. Molarul nu este altceva decât o dispoziţie umană, nicidecum o realitate. Un citat din Bataille arată clar acest lucru: "De o manieră generală, orice element izolabil al universului, apare tot timpul ca susceptibil să intre în compoziţie într-un ansamblu care îl transcende.[...]Fiinţa este tot timpul un ansamblu de particule ale căror autonomii relative sunt totdeauna păstrate. Aceste două principii - compoziţia care transcende compozantele, autonomia relativă a compozantelor - regulează existenţa fiecărei "fiinţe". Din aceste două principii mai decurge un al treilea care reglementează condiţia umană. Opoziţia incertă a autonomiei faţă de transcendenţă pune fiinţa în poziţie glisantă: în acelaşi timp când se închide în autonomie, din această cauză chiar, fiecare fiinţă ipse vrea să devină totul transcendenţei." (pag.100-101). Molarul nu are nici un fel de substrat ontologic, el este doar simpla capacitate umană de a observa şi constata, dar niciodată de a fi şi cu atât mai mult de a cuceri compoziţia din care face parte. (În acest punct de diferenţă ontologică, înţelegerea mea părăseşte filozofia lui Deleuze şi se îndreaptă înspre fenomenologia genetică husserliană şi întreaga interpretare richiriană la acesta. Încă de la bun început, Marc Richir a arătat faptul că simulacrul ontologic este o iluzie constantă în interiorul înţelegerii . Iar prin conceptul de phantasia, în schimb, este depăşită logica duală a complementarităţii molarului şi molecularului). Molarul este marca disipoziţiei sau capacităţii de a fi spectator. Însă această marcă este definitorie pentru fiinţa umană. Definitorie, dar nu totală. În măsura în care omul se bizuie doar pe acestă capacitate el este ca şi pierdut.

Deleuze şi, alături de el, Guattari rămân la nivelul culturii filozofice logo-centrice în care conceptele şi buna aşezare în text a acestora reprezintă ţelul principal. Pentru Deleuze, nu există, la modul personal şi intim, scriind Mille plateaux şi alte cărţi, decât experienţa concretă a devenirii (cotidiene) la nivelul sensului, la nivelul molecular al sensului, devenirea-devenire sau cvazidevenirea, cum o voi numi de acum încolo. Deleuze glisează pe orizontală în toată masa culturală postindustrială a sensurilor disponibile.
Bataille în schimb, străbate acestă inerţie culturală (cotidiană), el ţinteşte direct înspre comunicare, înspre devenirea-imperceptibil, el se adanceste pe verticala, calatoreste in jos din mai mic in mai mic. Pe Bataille nu îl intereseză jocul minţii, el pune în joc întrega sa fiinţă în întrega sa cotidianitate personală, iar prin acest "amor fati" el depăşeşte aproape orice logo-centrism; scrierile lui nu conţin altceva decât intimitate şi sinceritate (spre deosebire de Deleuze unde sinceritatea şi intimitatea sunt doborâte de continua glisare în interiorul minţii şi al sensului). De aceea, Bataille propune, prin experienţa interioară o încercare (continuă) a spiritului. El caută modalităţi cotidiene (trăiri vii şi nu teoretizări cerebrale) să devină-molecular, -imperceptibil. Şi la o adică, Bataille găseşte acea cale, dar este o cale trunchiată, rătăcită; căci totul este perfect în încercarea lui, doar un singur lucru fundamental îi lipseşte, anume, conştientizarea importanţei naturii şi a evidenţei că "natura este cheia". Clălătoria înspre realiatatea extremă, dimensiunea comunicării, nu poate fi făcută decât urmând reperele vieţii şi ale lumii sale care este. (Aşa cum am precizat, universul se defineşte prin devenirea-ceva, în acest context, natura este dovada, exemplul sau mai degrabă mărturia, concretă a jocului acestei deveniri-ceva ce aparţine universului şi care ne priveşte direct pe noi, pe oameni).
Bataille însă, găseşte o scurtătură nefericită (tot din cauza unei inerţii culturale, cea a morţii lui D-zeu, a morţii omului, a morţii culturii, a sfârşitului). De fapt, este o scurtătură a omului orb care pică direct în prăpastie. Bataille spune că în interiorul culturii în care trăim, doar nimicnicia şi marginalitatea şi cultivarea emoţiilor spirituale extreme ne pot aduce aproape de comunicare, ne divizează, ne multiplică, ne fac pierduţi în imperceptibil. Însă comunicarea vibrează întodeauna prin elementele care conduc la ea. Iar dacă acea călătorie a fost trunchiată sau sărită, comunicarea va fi şi ea marcată de acea lipsă, respectiv de hăul fiinţei, de hăul vieţii, de moartea însăşi. De aceea, chiar dacă experienţa interioară rămâne calea principală a quasi-şamanismului şi calea oricărui tip de spiritualitatea efectivă, recentă, ea nu trebuie urmată ci reconstruită de fiecare dată, de fiecare dintre noi în funcţie de relaţia şi iubirea noastră faţă de natură.


PS: Am început să ascult de câteva zile învăţăturile lui Don Juan adunate din carţile lui Castaneda. Deşi vorbele atribuite acestui şaman au un ecou profund în sufletul meu îmi dau seama de iluzia si amagirea pe care ele o pot aduce spiritului nostru. Inca o data, nu ne putem asuma sau atribui spiritualitatea si practica samanica traditionala, acesta fiind modaliatetea specifica fiecarei culturi indigene in parte, de a construi si stabili o practica a experientei interioare. Trebuie noi insine sa ne construim experienta interioara in sinul cotidianitatii culturale in care traim, strapungind insa inertia culturala redundanta din rutina vietii, si amintindu-ne mereu ca natura nu trebuie distrusa, ca natura este o cheie a spiritului pe care nu trebuie sa o pierdem.

Cvazisamani

Ciţiva cvazişamani: Dean Jeffreys, Terence Mckenna, George Bataille, Gill Deleuze.
Terence Mckenna este figura cea mai potrivită pentru exemplificarea unei atitudini cvazişamanice susţinute, caci, de obicei, ea vine ocazional şi oarecum nefocalizată în vieţile noastre, iar intensitatea solidarităţii nu apucă să atingă puncte culminante sau esenţiale. Terence Mckenna a reuşit totuşi, prin indirjirea cu care şi-a urmărit căutările, să ajunga la o intensitate cvazişamanică relevantă. Nu pot decât să îmi exprim continua admiraţie şi recunoştinţă faţă de toată înţelepciunea pe care a adunat-o şi a răspândit-o de-a lungul vieţii sale.

Nu sunt cvazişamani: Michael Harner, Raimundo Irineu Serra, Carlos Castaneda, sau orice reprezentant al neoşamanismului sau cyberşamanismului. Există o distanţă faţă de şamanism. Nu putem fi şamani, dar suntem egalii lor.

Ce înseamnă "quasi-şaman"?

Nu mă interesează şi nu încerc să construiesc vreo teorie sofisticată sau vreun concept nou. Când m-am gândit la cuvântul "quasi-şaman" eram încă sub influenţa imaginilor şi spuselor lui Flavio şi a tatălui său. În inima pădurii amazoniene, ei vorbeau despre "el shamanismo" şi rosteau acest cuvânt cu aceaşi spontaneitate cu care pregăteau ayahuasca. Lucru care crează o bizară scurtcircuitare culturală la nivelul înţelegerii. Impresia de la început că ei fac parte din altă lume începe să concureze cu ceva familiar şi anticipat: aceşti oameni trăiesc la nivelul lingvistic la care trăiesc şi eu, totuşi, realitatea (ceea ce noi numim "cotidian") o trăiesc la un nivel care pentru mine este de neconceput (sau cel puţin asta este prima impresie)... Hmmm..., mi-am zis, oare eu nu pot trăi realitatea la nivelul lor? Oare eu nu trăiesc realiatatea deja la nivelul la care trăiesc şi ei, dar sunt într-un fel orbit. Oare perspectiva lor care pare atât de simplistă pentru o perspectivă civilizată nu est cumva mai potrivită tocmai pentru că este atât de simplă, naivă şi de necrezut... Hmmm...Mckenna, Bataille, Deleuze: quasi-şa-man, "ca şi un şaman"... Husserl, Richir: "lumea lui ca-şi-cum".

"Quasi-şaman" este rezultatul unui brainstorming şi nimic mai mult. Este un joc de cuvinte cu care vreau să desemnez o stare de spirit, o atitudine. De aceea, nu pot vorbi despre cvazişamanism ca despre un alt -ism. Acest cuvânt are o conotaţie intimă şi personală, nimic universal. El face parte din răspunsul meu la strigătul lui Flavio. Prin el nu susţin nici o teorie, nu iniţiez nici o sectă, ci pur şi simplu îmi manifest solidaritatea faţă de Flavio, familia sa, cultura sa, natură şi tot universul.

Dacă există un cvazişamanism atunci el asta este: o solidaritate intimă cu acei oameni şi cultura lor care cred categoric în comuniunea cu natura, şi nimic mai mult. De aici plecând, rămâne de văzut cât de intimă este acestă solidaritate.

Km 0 sau despre cosmografia în care trăieşte cvazişamanul

Punctul 0 de la care pleacă toate presupoziţiile şi ideile mele, se află în ceea ce voi numi "cosmografia cvazişamanică", care de fapt este o construcţie cvaziteoretică a explicaţiilor găsite în "Experienţa interioară" şi "Mille plateaux" referitor la compoziţia socială şi la devenirea moleculară.

În "Experienţa interioară" sunt câteva paragrafe adunate sub titlul "Le labyrinthe (ou la composition des etres)" unde Bataille vorbeşte despre structura fiinţelor umane şi despre principiul insuficienţei care se găseşte la baza vieţii noastre. El spune că oamenii tind totdeauna să se înscrie într-o goană iluzorie după plenitudinea fiinţei. Fiecare este definit de o insuficienţă a fiinţei - căutarea cunoaşterii, căutarea puterii, insuficienţă alimentată indirect de relaţiile cu ceilalţi, de viaţa noastră socială. Această cursă sau goană după plinătatea fiinţei se coagulează în însăşi compoziţia socială a vieţii noastre, sub forma unui labirint plin cu momeli. Bataille spune că nimeni nu scapă nici măcar prin solitudine: "Această goană ce se îndreaptă spre vârf (care este, dominând imperiile însăşi, compoziţia cunoaşterii) nu este decât unul dintre parcursurile "labirintului". Dar acest parcurs, care ne face să îl urmarim din momeală în momeală, în căutarea "fiinţei", nu îl putem evita sub nici o formă. Singurătatea în care noi încercăm să căutăm refugiu, este o altă momeală. Nimeni nu scapă compoziţiei sociale: în această compoziţie, fiecare cărare duce spre vârf, duce spre dorinţa de cunoaştere absolută, ea este necesitate de putere absolută" (pag. 102).
Caracterul iluzoriu şi van al acestei curse se datoreză mecanismului pe care Bataille îl numeşte "gravitaţie naturală a fiinţelor", gravitaţie care apare în urma unei diferenţe imanente (de exemplu fiecare dintre noi îşi începe viaţa ca satelit a doi adulţi). Noţiunea ultimă care se crează şi pulsează în interiorul graviaţiei naturale a fiinţelor umane este aceea de universalitate: "Această gravitaţie naturală a fiinţelor are ca efect existenţa ansamblurilor sociale relativ stabile. În principiu, centrul de gravitaţie se găseşte într-un oraş; în condiţiile străvechi, un oraş se formeză în jurul unui suveran şi al unui zeu, precum corola care inchide un pistil dublu. Dacă mai multe oraşe se grupează şi renunţă la rolul lor de centru pentru un altul, un imperiu se va întinde în jurul oraşului unde suveranitatea şi zei se concentrează: în acest caz, gravitaţia din jurul oraşului suveran sărăceşte existenţa oraşelor periferice, în sânul cărora oragnele care formează totaliatea fiinţei au dispărut sau tind să dispară. Din grad în grad, compoziţia ansamblurilor (de oraşe apoi de imperii) acced la universalitate (tinzând spre ea totodată)" (pag.103-104)

În capitolul "Devenir-intense, devenir-animal, devenir-imperceptible" din "Mille plateaux", Deleuze şi Guattari vorbesc despre devenirea-animal a războinicului arhaic, despre vrăjitorie şi dimensiunea moleculară a acestei deveniri. Noţiunea de "molecular" este prezentată în capitolul precedent ca o dimensiune mai puţin evidentă a oricărei orânduiri omeneşti şi implicit o caracteristică a fiecărui individ. Această dimensiune este identificabilă cu insesizablilul, perifericul, restul. În viaţa noastră cotidiană, fiecare lucru, gând sau fiinţă este determinabil în mod finit. Însă pentru aceleaşi idei, lucruri şi fiinţe există multe caracteristici a căror determinare nu este finită, ba dimpotrivă. În această zonă putem vorbi de dimensiunea molecularului. Iar caracteristica esenţială în interiorul acestei dimensiuni este ceea ce Deleuze şi Guattari numesc "zone de vecinătate". Fiecare lucru, idee sau fiinţă pe care le identificăm ca finite au zone de vecinătate la nivelul cărora îşi pierd caracteristicile finite - zone moleculare. Astfel războinicul vrăjit care se transformă în lup apelează în ritualul lui la acele zone de vecinătate care îl apropie de fiinţa lupului. Deleuze şi Guattari spun că "devenirile-animal nu sunt nici vise, nici fantasme. Ele sunt perfect reale. Dar despre ce fel de realiate este vorba? Căci dacă a deveni animal nu constă în a face animalul sau a-l imita, este evident astfel că omul nu devine "realmente" animal, aşa cum nici animalul nu devine "realmente" altceva. Devenirea nu produce altceva decât pe sine însuşi. Este o falsă alternativă care ne face să spunem: ori eşti animal, ori îl imiţi. Ceea ce este real, este devenirea ea însăşi, blocul devenirii, şi nicidecum termeni presupuşi ficşi în care trece cel care devine. Devenire poate şi trebuie să fie calificată ca devenire-animal fără a avea termenul care este animalul devenit. Devenirea-animal a omului este reală fără ca animalul care el devine să fie real." (pag. 291). Astfel, întreaga natură poate fi obiectul unei deveniri. Întregul univers este pentru fiecare element al său o devenire-ceva, în aceaşi măsură în care acel element îşi este şi autosuficient. Devenirea-ceva este determinată de devenirea ca atare şi nu de rezultatul ei, ea nu are un rezultat, altul decât intensitatea devenirii ca atare. Astfel, intensitatea limită a oricărei deveniri-ceva este devenirea-imperceptibil, devenirea-molecular. Însă ca pentru orice intensitate există o gradaţie, o gradaţie dictată de lucrurile care sunt în natură, în univers: "Devenirea-animal nu este decât un caz printre celelalte. Ne găsim prinşi în segmenţii de devenire, între care noi putem să stabilim un spaţiu de ordine sau de progresie aparentă: devenire-femeie, devenire-copil, devenire-animal, -vegetal sau -mineral; deveniri moleculare de tot felul, deveniri-particule." (pag. 333)

După cum poate fi observat, în această gradaţie nu există o "devenire-universal", asta deoarece categoria universalităţii este un produs pur cultural, adică mental, ea nu are de-a face cu natura sau universul, nu este parte a dimensiunii molecularului. De aceea Deleuze şi Guattari vorbesc despre molar şi molecular ca două dimensiuni distincte, dar nu complementare sau echivalente, molarul fiind acea zonă a finititudinii şi finalităţii acţiunii umane sau altfel spus cultura, civilizaţia.

Acolo unde Deleuze vorbeşte despre devenirea-molecular-imperceptibil am spus că se găseşte limita intensităţii devenirii-ceva. La această limită se regăseşte structura cea mai fină şi cea mai profundă a oricărui lucru, a universului însuşi, la nivelul căruia Bataille vorbeşte (în capitolul următor celui pe care l-am amintit deja) despre "comunicare". Fiecare lucru comunică în mod extrem cu orice alt lucru. (La această intensitate şamanul poate vedea prin corpurile pacienţilor bolile acestor, de exmplu.)
Aici deabea putem vorbi de realiate la modul propriu. Deabea de aici începe călătoria...















Aceasta este cosmografia în care sălăşlueşte cvazişamanul. Pentru un şaman tradiţional nu există "piramida socială".

--------------------------

km 0 or the quasishaman cosmography

The starting point of all my suppositions and ideas, are keept in what I'll call from now on "quasishamanic cosmography". This is a quasi-theoretic construct of all the explanations found on "Inner Experience" and "Mille plateau" and related to social composition and moleculair becoming.

In "Inner Experience" there some fragments gathered under the name "The Labirinth (or the composition of beings)" where Bataile speaks about the structure of the human beings and insuficiency priciple as the basis to this structure.

Prima intrare

Acum câteva ore am văzut filmul lui Dean Geffreys "The Shamans of the Amazon". La final, tânărul şaman Flavio spune că toţi şamanii din întreaga lume trebuie să se unească pentru a arăta importanţa naturii, a rădăcinile copacilor..., "...natura nu trebuie distrusă!...", ceea ce îmi sună foarte personal, de parcă mi s-ar adresa mie sau celor ca mine. Acest îndemn are un ecou categoric în sufletul meu: "trebuie facut ceva, trebuie neapărat...".
Filmul nu este ceva nou pentru mine. De mai bine de două luni ascult aproape în fiecare zi câte o înregistrare audio a lui Terence Mckenna. În tot acest răstimp am fost din ce în ce mai interesat de gândurile acestuia, toată cultura sau contracultura psihedelică şi experienţa interioară pe care am întâlnit-o la George Bataille (în perioada formării mele filozofice), precum şi spiritualitatea în general, în lumea în care trăim. Astfel, imediat mi-au venit în minte cărţile, mai mult sau mai puţin filozofice, dar care categoric ţin de ultima parte a formării mele filozofice, şi care mi-au deschis orizontul căutărilor ce m-au condus aici: "Experienţa interioară" de G. Bataille şi "Mille Plateaux" de F Guattari şi G. Deleuze. Mi-am dat seama că din aceste cărţi se constrieşte de fapt, indirect, figura unui quasi-şaman urban contemporan din lumea postindustrială sau capitalistă în care trăim.
Dacă strigătul lui Flavio tocmai a primit un răspuns..., este pentru că aceste cărţi, mai exact două idei fundamentale din aceste cărţi, au trezit în mine ceea ce de acum încolo voi numi "cvazişaman". (Tânărul şaman ştie că nu numai indigenii sunt şamani, ci şi noi cei din inima "civilizaţiei".) Aceste două idei sunt experienţa interioară şi molecularul.

Aşadar, nu mi-a luat mult să mă hotărăsc să reinvestighez şi să fac public, din acestă perspectivă, aceste idei şi contextul lor. Aici, în acest log voi ţine evidenţa întregii investighaţii. O voi desfăşura avînd în minte două scopuri: unul spiritual, de iniţiere în logica şi lumea molecularului sau cel puţin de trezire spirituală prin conştientizarea propriei experienţe interioare şi un scop practic, în măsura în care nici una din cărţile amintite nu este tradusă în limba română, voi încerca să prezint cât mai simplu ideile conţinute în aceste cărţi extraordinare. Voi încerca să finalizez acestă căutare, împreună cu cei ce mi se vor alătura, prin adunarea şi organizarea notelor, ideilor şi observaţiilor de aici într-un ghid al quasi-şamanului care va fi publicat pe Internet. ;)
























































----------------------

First entry

Just a few hours ago I saw the documentary film "The Shamans of the Amazon" by Dean Geffreys. At the end of the film the young Flavio sais that all the shamans of the world must unite to show the importance of nature, the importance of the roots of the trees..., "nature mustn't be dstroyed", words that sound to me very intimate, as if Flavio is just adressing to me or to people like me. This cry has a profound eco deep inside my soul: "something must be done, really...".
The movie is not somthing new for me. For about two month already I'm leastening almoste everyday an audio recording of Terence Mckenna. In all this periode I've been so interested in all his thoughts, the psichedelic culture or counter-culture and the "Inner Experience" of Georges Bataille and "Miile Plateaux" of Deleuze and Guattari. I figured out that from all this books and ideas it can be drow the figure of a contemporary urban quasi-shaman of the capitalist an postindustrial world in witch we live.
If Flavio's cry has just received an answare ..., is just because this books (espacilly two ideas from it, the inner experience and the molecular ) have awaken inside me something that from now on I will call it "quasi-shaman". (The young shaman knows that not only the indigenous people are shamans, but also people like us from the "heart" of civilisation).

So, it not took me too much to make up my mind to continue to investigate and to make public this ideas and their context. Here in this log I will try to keep track of my hole effort. I'll will try to keep up with two aims in my mind: a spiritual one, related to the initiation in the logic and the realm of molecular or at least of spiritual awakenning trough the self awarness of inner expirience, and a practical aim, because none of this two books is translated into romainian i'll try to present as simple as possible their ideas. I'll try to achive this research, together with those who will come along, by gathering and organising all the notes, ideas and observatons into a guide of the quasi-shaman, made public on the Internet. ;)